Nu. Un cuvânt scurt dar atât de puternic, cu care pare să n-avem niciun fel de problemă atunci când suntem copii – „Nu, nu poți avea jucăria mea” și „nu, nu vreau să mănânc acele legume”.
Și totuși, de-a lungul vieții, mulți dintre noi ne transformăm în adulți care nu pot să spună NU sau dacă o spunem, este o versiune slabă și lipsită de credibilitate a lui NU pe care cei din jur nu o iau în serios.
Burnout-ul este o stare de epuizare emoțională, fizică și mentală cauzată de stres excesiv și prelungit. Apare atunci când te simți copleșit și incapabil să mai răspunzi cerințelor constante. Pe măsură ce stresul continuă, începi să îţi pierzi interesul și motivația care te-au determinat să îţi asumi un anumit rol. Burnout-ul reduce productivitatea și îți scade energia, lăsându-te să te simți din ce în ce mai neajutorat, fără speranță, cinic. În cele din urmă, s-ar putea să simți că nu mai ai nimic de dat.
Dacă te gândești „Mda, trebuie să mă obișnuiesc cu ideea, să trec peste”, oprește-te. Ceea ce simți este real. Nu poți trece peste ce simți. Ci doar prin. Iată cum să faci față.
În această perioadă, la fel ca mulți alți oameni simt că sarcinile de lucru sunt mult mai dificil de realizat și chiar și activitățile zilnice de bază îmi par mai grele decât de obicei. Dacă îți sună cunoscut, nu ești singurul. Pandemia a afectat sănătatea mintală a tuturor și există date care să o demonstreze.
S-a discutat pe larg despre consecințele economice ale unei pandemii globale, dar efectul pe care îl are asupra sănătății noastre mintale colective este mai greu de cuantificat. Este aproape imposibil să rămâi acasă luni întregi, să anulezi evenimente pe care poate că le aștepți de ani de zile și să îți modifici chiar și rutinele de bază, cum ar fi modul în care cumperi produse alimentare, fără a resimți un impact semnificativ asupra sănătății tale mintale.
O persoană cu anxietate funcțională înaltă poate fi imaginea succesului. S-ar putea să ajungi la muncă mai devreme decât restul, îmbrăcat impecabil, cu părul frumos aranjat. Colegii pot spune că ești implicat și dedicat job-ului tău – că nu ai ratat niciodată un termen limită și că de fiecare dată ai dus la bun sfârșit o sarcina dată. Și pe lângă asta, ești întotdeauna dispus să îi ajuți pe ceilalți când ți se cere, iar programul tău social este, de asemenea, ocupat și plin de activități.
Schimbarea reală necesită o cu totul altă abordare. Necesită o disponibilitate de a-ți asculta durerea, de a deveni intim cu ea și o stare de non-dualitate în care nu alegi o extremă sau cealaltă; în care nu ești nici pe deplin identificat și devii suferința ta, nici unde respingi suferința și durerea ta.
Am pomișorul ăsta de la mama. Mi l-a dăruit acum aproape 10 ani, cadou de casă nouă. Între timp, ea a plecat dintre noi, după un război extrem de lung și greu (mai lung decât toate previziunile medicilor, fiindcă mama a câștigat nenumărate bătălii cu moartea pe parcurs) . El a rămas. Nu fără luptă, totuși.
Independența înseamnă, pentru mulți dintre noi, putere.
Un anumit grad de independență este important pentru fiecare. Problema apare atunci când ea este, de fapt, parte din mecanismul de supraviețuire.
Independența poate să înceapă să ne insufle ideea că nu avem nevoie de nimeni, că putem face totul de unii singuri și că putem trece prin viață de unii singuri. Independența este foarte bună în limite sănătoase, dar devine nocivă atunci când o persoană este atât de independentă, încât ajunge să nu ceară ajutor când are cu adevărat nevoie.
Să numim asta independență extremă. Sau ultra-independență.
