Am pomișorul ăsta de la mama. Mi l-a dăruit acum aproape 10 ani, cadou de casă nouă. Între timp, ea a plecat dintre noi, după un război extrem de lung și greu (mai lung decât toate previziunile medicilor, fiindcă mama a câștigat nenumărate bătălii cu moartea pe parcurs) . El a rămas. Nu fără luptă, totuși. Fiindcă nu sunt deloc bună cu plantele. Nu am timp să le ud cât ar trebui. Dintre toate pe care le-am avut, el și încă unul care seamănă cu un porumb (dar nu e) au rezistat eroic. S-a uscat de nenumărate ori. Se pot vedea la baza lui frunzele moarte. Când mi-am adus aminte de el, l-am curățat și l-am udat și am sperat că o să-și revină încă o dată. Ultima dată nu mai era nimic de el, în afară de niște crengi. Le-am tăiat și pe ele, dar sincer, nu mai speram să-și revină. Rămăseseră trei cioturi aproape uscate. După doar un pic de apă, arată așa (îmi iertați poza, nu mă prea pricep și nici mare dispoziție nu am, dar înțelegeți voi).
La un moment dat, m-a izbit așa o senzație că mama a rămas cu mine, prin pomișorul ăsta. Mi-am dat seama că mi-a lăsat și altceva moștenire, în afară de răni pe care tot lucrez să le vindec. Mi-a lăsat o putere incredibilă de a depăși adversitățile vieții. Și, deși nu-s prea bătrână, au fost multe. Foarte multe. Pot scrie o carte, cum îmi sugera cineva zilele astea (poate, cine știe…). Mi-a lăsat capacitatea de a face mult, din puțin (exact cum lui îi trebuie doar puțină apă ca să se regenereze). Mi-a lăsat puterea de a mă ridica din mormanul de frunze uscate, a mă curăța și a crește din nou. De a găsi și a mă agăța de orice resursă, internă sau externă, ca să pot rămâne în picioare. Mi-a lăsat frunzele moarte, pe care nu vreau să le arunc, că-mi aduc aminte de tot ce am depășit, prelucrat și lăsat în urmă. Mi-a lăsat cumva ideea să nu uit să-l ud la timp (și că e în primul rând treaba mea să fac asta, nu a altcuiva)…poate nu doar va înverzi, dar va face încă o dată fructe. Și că oricât de rău și fără speranță ar părea și s-ar simți totul, nu e deloc așa.
Azi am încă o dată nevoie să-mi aduc aminte de asta.
Tu ce moștenire bună ai de la mama?
Scris de Florența Dănilă, psiholog, psihoterapeut în formare